Și dacă Gurdjieff începuse munca cu noi așa cum eram, atunci de ce o oprea acum?”ⁱ

[GLADYS ALEXANDER] „Programul stabillit al materiilor care urmau să fie predate la Institut zăcea latent, nici cei aflați în căutarea sănătății nu găsiseră leacurile la care sperau, sau poate în care credeau.” ⁱⁱ

[CHARLES NOTT] „Orage și cu mine am simțit amândoi că Gurdjieff ar fi putut explica mai mult. Și amândoi am suferit foarte mult lăuntric uneori și ne-am simțit nedumeriți și frustrați, ca și cum ne-am fi aflat… în aer…” ⁱⁱⁱ

Se formează acum o ruptură între profesor și studenți, în care aceștia se așteaptă să li se dea mai mult înainte de a putea face pasul următor, în timp ce el se așteaptă ca ei să fi învățat până acum să se descurce singuri.

[GURDJIEFF] „Am decis să închid Institutul din mai multe motive. În primul rând, sunt foarte puțini oameni care înțeleg. Mi-am dat toată viața pentru Lucru, dar rezultatul din partea celorlalți oameni în general nu a fost bun și de aceea cred că nu este necesar ca acei puțini să-și sacrifice viața aici.” ^iv

[JOHN BENNETT] „Gurdjieff a explicat că schimbările mai profunde la care sperăm nu pot fi aduse de acțiunea unei a treia persoane, ci trebuie să fie rezultatul propriei suferințe și sacrificii.” ⁱⁱ

Inițierea lui Gurdjieff

[GURDJIEFF] „Ideea de inițiere, care ajunge la noi prin sisteme pseudo-esoterice, este transmisă într-o formă complet greșită… Tranzițiile de la un nivel de ființă la altul erau marcate prin ceremonii de inițiere. Dar o schimbare a ființei nu poate fi provocată de niciun ritual… Nu există și nici nu poate exista vreo inițiere exterioară… Sistemele și școlile pot indica metode și căi, dar niciun sistem și nicio școală nu pot face pentru un om munca pe care el trebuie să o facă singur…” ⁱ

Ce știm despre propria inițiere a lui Gurdjieff?

Știm că a călătorit mult. Știm că s-a familiarizat îndeaproape cu budismul, sufismul și creștinismul, probabil prin aderarea la mănăstirile acestor ordine. Și apoi există legătura evazivă cu Sarmoung.

Căutătorii Adevărului află zvonuri despre o frăție fondată în Babilon în anul 2500 î.Hr. numită Sarmoung. Se presupune că frăția și-a continuat neîntrerupt activitatea în Mesopotamia până în secolul al VII-lea d.Hr. Se crede că ar fi avut în posesie cheile multor mistere secrete. La un alt punct al căutărilor lor, Căutătorii descoperă dovezi promițătoare că Sarmoung ar putea exista încă. Ei se hotărăsc să o găsească.

Gurdjieff nu descoperă Sarmoung; Sarmoung îl decoperă pe el. Un reprezentant al ordinului sosește la Bukhara cu o aparentă precunoaștere a lui Gurdjieff, ca și cum Sarmoung i-ar fi monitorizat căutările. Legați la ochi și sub un jurământ de confidențialitate, Gurdjieff și un alt membru al Căutătorilor Adevărului sunt duși într-o călătorie de câteva zile și admiși la mănăstirea principală. Acolo, sunt surprinși să întâlnească un al treilea membru al grupului lor, adus independent de Sarmoung.

Gurdjieff la mănăstirea principală Sarmoung

[GURDJIEFF] „Șeicul mănăstirii l-a numit drept ghid pe unul dintre cei mai vechi călugări… După aceasta, am intrat în viața mănăstirii, ni s-a permis accesul aproape peste tot și am început treptat să aflăm totul.” ^v Gurdjieff povestește că a petrecut trei luni în mănăstirea principală a Sarmoung. El este admis treptat de la curțile exterioare la cele mai interioare și este expus misterelor acesteia. În curtea cea mai tainică, este martor la dansuri sacre de un nivel remarcabil. I se arată niște dispozitive foarte vechi concepute pentru a ajuta la instruirea dansatorilor în vederea executării acestor dansuri.

Dar el nu menționează că ar fi fost „inițiat” în timpul acestei vizite la mănăstire, nici la vreo altă mănăstire de altfel. În schimb, inițierile lui Gurdjieff au loc singur, de obicei în momente de mare turbulență interioară, în pragul disperării, când este forțat să facă un efort deosebit pentru a reconcilia contradicțiile din el însuși.

Epifania lui Gurdjieff

Știm acest lucru din propriile relatări autobiografice ale lui Gurdjieff, dintre care cea mai emoționantă este prezentată în cartea sa, Viața este reală doar atunci, când „eu sunt”. După ce a fost rănit de un glonț rătăcit, el petrece o lungă perioadă de convalescență reflectând asupra eforturilor sale de a aplica ceea ce învățase din căutările sale de până atunci și este profund dezamăgit.

[GURDJIEFF] „În ciuda tuturor dorințelor și eforturilor mele, nu am reușit să-mi amintesc de mine… nici măcar suficient cât să împiedic asociațiile care curg în mine.” ^vi El a stabilit importanța reamintirii de sine. Dar, până acum, a avut un succes limitat în realizarea acesteia. Și atunci îi apare o idee nouă. Își dă seama că, pentru a-și aminti de sine mereu și pretutindeni, trebuie să creeze un ceas cu alarmă care să îi amintească mereu și pretutindeni. Și își dă seama că un astfel de ceas deșteptător poate fi creat doar prin sacrificiu. Dacă ar sacrifica un element profund din psihologia sa, astfel încât absența lui să fie simțită constant, acesta ar putea servi drept memento permanent.

[GURDJIEFF] „Se pune întrebarea: Ce este conținut în prezența mea generală care, dacă l-aș îndepărta de mine însumi, mi-ar… aminti mereu de sine?” ^vi Această autoîntrebare vine singură. Nu există niciun profesor care să o pregătească, niciun bătrân care să indice principala identificare a lui Gurdjieff, niciun practician cu experiență care să îi sugereze să o sacrifice în beneficiul amintirii de sine. Nu există audiență. Fără ceremonial de inițiere. Nici o recunoaștere exterioară. În acest punct al căutării sale, Gurdjieff trebuie să fie propriul său profesor. El trebuie să folosească autocunoașterea pe care a dobândit-o până acum pentru a-și delimita principala slăbiciune și rădăcina falsității sale. Apoi trebuie să se hotărască să o sacrifice. Întreaga sa muncă de până acum a condus la acest punct și astfel este, într-adevăr, un moment de încununare; o inițiere.

[GURDJIEFF] „Gândindu-mă și gândindu-mă, am ajuns la concluzia că, dacă aș înceta în mod intenționat să-mi folosesc puterea excepțională… de telepatie și hipnotism… atunci, fără îndoială, întotdeauna și în toate s-ar simți absența ei.” ^vi

Puterile psihice ale lui Gurdjieff

Puterile psihice ale lui Gurdjieff, care par să fi fost o tendință latentă în el încă din copilărie și pe care a ascuțit-o și a dezvoltat-o de-a lungul călătoriilor sale, au constituit o mare parte din carisma și magnetismul său, acea impresie remarcabilă relatată de atât de mulți care l-au întâlnit pentru prima dată:

[RENE ZUBER] „TDe la domnul Gurdjieff emana o asemenea impresie de forță liniștită pe care o simțeau chiar și animalele…” ^vii

[ELIZABETH BENNETT] „Aspectul său era absolut extraordinar. Nu mai văzusem pe nimeni așa.” ^viii

[PAMELA TRAVERS] „Simpla lui prezență emana energie…” ^ix

[RINA HANDS] „Ochii lui erau plini de viață și părea să se uite direct la mine cu o expresie de o dulceață extraordinară…”

Acum Gurdjieff își dă seama că puterile sale psihice sunt o iluminare falsă; o ușă care se deschide la un nivel, dar împiedică intrarea la următorul. Jurând că va renunța la ele, el inițiază o luptă interioară. Pe de o parte, orice situație va invita în mod natural la utilizarea lor. Pe de altă parte, jurământul de a le evita, va reține acest impuls. Prin urmare, Gurdjieff este afectat constant de o tracțiune  în direcții opuse, o agitație care generează factorul de reamintire permanentă care lipsește pentru rememorarea de sine.

[GURDJIEFF] „De îndată ce mi-am dat seama de sensul acestei idei, m-am simțit  renăscut; m-am ridicat și am început să alerg… fără să știu ce fac, ca un vițel tânăr. Totul s-a terminat astfel, încât am decis să fac un jurământ… să nu mai fac niciodată uz de această proprietate a mea.” ^vi

Un astfel de sacrificiu va diferi de la o persoană la alta, dar principiul general trebuie să rămână același și este înfățișat la o scară colosală în templul Angkor Wat. Scena agitării este prezentată pe un perete care desparte prima și a doua curte, servind drept ușă prin care se poate face trecerea de la cercul exterior la cel interior.

Vă puteți imagina ceremoniile de inițiere de acum câteva secole, în care un inițiat defila de la prima la a doua curte printr-o alee străjuită de torțe aprinse, în sunetul tobelor și al incantațiilor. Dar epifania lui Gurdjieff nu are nimic ceremonios. El este singur, în convalescență, aparent în mare suferință fizică și emoțională.

Ceea ce ne aduce înapoi la misteriosul Sarmoung. Conform descrierii lui Gurdjieff, mănăstirea lor principală este dispusă sub forma a patru curți concentrice, la fel ca Angkor Wat. S-ar putea ca vizita sa la această fraternitate evazivă să fie alegorică? Că pătrunderea lui Gurdjieff în sanctuarul ei este modul său de a transmite concluzia căutării sale în mod simbolic, intern?